Arca lui Noe

Dragi copii, să vă spun o poveste adevărată, dintr-un timp foarte, foarte îndepărtat, când oamenii trăiau sute de ani, animalele umblau libere pe pajiști și Dumnezeu vorbea cu oamenii ca un Tată iubitor.

Era o vreme în care oamenii uitaseră de Dumnezeu. Se certau, furau, mințeau și nu mai iubeau pe nimeni. Doar un om, pe nume Noe, era diferit. Noe asculta de Dumnezeu în fiecare zi și Îl iubea din toată inima.

După 120 de ani în care a construit o corabie uriașă, așa cum îi spusese Dumnezeu, ziua cea mare sosise. Corabia era gata: avea trei etaje, camere pentru animale, hrană, locuri de dormit și ferestre de sus, prin care intra lumina. Totul mirosea a lemn proaspăt și a speranță.

Potopul

Într-o dimineață, pe când soarele strălucea ca o portocală uriașă pe cer, Noe a auzit un vuiet ciudat…

Un tropăit greu, apoi un foșnet blând, apoi un zumzet de aripi.

Copiii lui Noe au ieșit afară și au înlemnit: animalele veneau din toate părțile!

— „Tatăăă! Uite elefanții! Și acolo, acolo vin leii!", a strigat Ham.

— „Și girafele! Mamăă, sunt așa înalte că ating norii!", a râs Sem.

— „Uite iepurașii! Ce repede sar!", a spus Iafet cu ochii mari.

Fiecare animal mergea în pereche: doi tigri, două vulpi, doi pinguini, doi crocodili care se căutau cu privirea, două găinușe cotcodăcind… Chiar și furnicile mergeau două câte două, în șir indian!

— „Doamne, cum de știu animalele unde să meargă?" a întrebat curioasă soția lui Noe.

— „Pentru că ele ascultă de glasul Creatorului.", a spus Noe cu un zâmbet.

Dar oamenii din cetate priveau și râdeau fără rușine.

— „Ooo, iată marea procesiune a junglei!"

— „Noe, ce faci, o petrecere în corabie?"

— „Auzi, Noe, dacă vine potopul, n-ai uitat peștii?", a râs unul bătându-se pe genunchi.

Noe s-a urcat pe o platformă și, cu ochii în lacrimi, le-a spus:

— „Vă rog, opriți-vă! Nu e o glumă. Dumnezeu v-a dat 120 de ani să vă schimbați. Acum e timpul! Intrați cu noi în corabie! El vrea să vă salveze!"

Dar oamenii și-au întors spatele. Niciunul nu a ascultat.

În acea zi, Noe și familia lui au intrat în corabie. Erau opt persoabe: Noe, soția lui, Sem, Ham și Iafet și soțiile lor. Animalele erau deja așezate, liniștite, ca și cum știau că acolo vor fi în siguranță.

Corabia era liniștită. Toate animalele erau înăuntru, fiecare în locul său. Își mișcau coada, își netezeau penele sau își închideau ochii, liniștite. Noe și familia lui stăteau la intrare, privind pentru ultima dată spre lumea de afară. Inimile lor erau grele, dar curate. Făcuseră tot ce le ceruse Dumnezeu.

Atunci... s-a întâmplat ceva ce niciun om nu mai văzuse vreodată.

Un vânt puternic s-a stârnit deodată și o lumină strălucitoare a coborât din cer. O rază ca focul s-a oprit chiar pe ușa mare a corabiei.

Apoi, cu un sunet adânc și hotărât, ușa grea de lemn s-a ridicat de la pământ și s-a închis singură. Nu Noe, nu fiii lui, nu vreun animal – ci Dumnezeu Însuși a închis ușa.

Toți oamenii s-au oprit. Unii au căzut în genunchi, alții au fugit înapoi în cetate. Cei care râdeau, acum tremurau.

— „Ce-a fost asta?"

— „N-a fost mâna omului…"

— „Cum s-a închis ușa singură?"

Copiii s-au ascuns în spatele părinților. Mamele și-au strâns pruncii la piept. Liniștea devenise apăsătoare. Nu mai era loc de glume.

Dar... după câteva ore, nimic nu s-a întâmplat. Soarele strălucea, păsările cântau, iar lumea a început să râdă din nou.

— „Vezi? A fost doar o sperietoare!"

— „Noe și familia lui stau închiși acolo ca niște proști!"

Timp de șapte zile, cerul a rămas senin. În corabie era lumină blândă de la ferestrele de sus. Noe stătea cu familia lui și se rugau. Uneori cântau cântări, iar animalele ascultau, liniștite, ca la o slujbă.

— „Tată, de ce a închis Dumnezeu ușa și nu vine ploaia?", a întrebat Iafet, cel mai tânăr.

— „Pentru că El este răbdător. Încă mai dă timp. Poate... poate unii din afară se vor căi.", a spus Noe cu speranță.

Dar nimeni nu s-a întors.

În a șaptea zi, cerul s-a schimbat. Un nor gros, negru ca o pătură grea, s-a ridicat din depărtare. A acoperit cerul cu repeziciune. Vântul a început să urle, ca un lup flămând. Pământul s-a cutremurat ușor.

Apoi, prima picătură a căzut. Rece. Grea. Urmată de alta. Și alta. Apoi, dintr-o dată, cerul s-a deschis, și apele au început să curgă în șuvoaie, ca și cum toate izvoarele cerului s-au spart.

Tunetele bubuiau, fulgerele tăiau norii, iar oamenii au început să strige:

— „Noe! Ai avut dreptate! Lasă-ne să intrăm!"

— „Noe! Deschide ușa! Te rugăm!"

Dar... ușa era închisă de Dumnezeu. Și nimeni nu o putea deschide.

Unii oameni fugeau spre munți. Alții încercau să se cațere în copaci. Alții băteau cu pumnii în corabie. Dar apele urcau.

În corabie, animalele murmurau ușor, simțind cum corabia se ridică. Familia lui Noe s-a adunat în jurul lui.

— „Tată, tremură podeaua…"

— „Da, dragul meu. Dar nu ne temem. Dumnezeu este cu noi. Ne-a promis."

Rugăciuni s-au înălțat in corabie. O lumină caldă a pătruns prin ferestrele de sus. Corabia plutea.

Și afară… totul era acoperit de apă.

Așa cum spune Biblia:

„Apele au fost mari pe pământ timp de 150 de zile." (Geneza 7:24)

Toate dealurile, toate câmpurile, toate casele, tot ce fusese odată viu… a fost acoperit. Numai cei care ascultaseră de Dumnezeu au fost salvați. Numai cei din corabie.

Copii dragi, astăzi am învățat că Dumnezeu îi păzește pe cei care ascultă de El, așa cum a făcut cu Noe și familia lui. Deși toți ceilalți au râs, Noe a avut încredere și a fost în siguranță în corabie.

Ploaia a căzut, apele s-au ridicat, dar Dumnezeu era acolo. Și chiar dacă afară era furtună, înăuntru era pace – pentru că Dumnezeu era cu ei.

Dar oare… ce se va întâmpla când ploaia se va opri? Cât vor rămâne în corabie? Și ce semn minunat va trimite Dumnezeu ca promisiune?

Vă aștept data viitoare, să descoperim împreună Curcubeul promisiunii lui Dumnezeu.

Până atunci, să alegem ce este bine și să ascultăm de Dumnezeu în fiecare zi!

La revedere, micii mei prieteni!