Cuibul sub soare
Poveste despre struțul Stan care învață că este important să avem grijă de ceea ce ni se încredințează și să fim responsabili pentru faptele noastre, pentru că Dumnezeu ne învață să avem grijă de ce ne-a dat.
„Dragi copilași, astăzi vom asculta o poveste frumoasă despre un struț pe nume Stan. El ne va arăta cât de important este să avem grijă de ceea ce ni se încredințează. Haideți să ascultăm cu inima deschisă și să învățăm împreună!"
Cuibul sub soare
Într-o savană mare și uscată, trăia Stan, un struț mare și blând. Stan era cea mai mare pasăre din toată campia – era mai înalt decât un om și cântărea cât un mic cal. Picioarele lui puternice și ghearele mari îl ajutau să alerge mai repede decât orice animal, chiar mai rapid decât o mașină care trecea prin oraș. Ochii lui erau foarte mari și îl ajutau să vadă de departe, ca să știe când să fie cu grijă și să fie în siguranță.
Stan era foarte mândru și fericit, pentru că avea un cuib plin cu ouă mari și grele. Ouăle de struț sunt cele mai mari din toată lumea! Sunt atât de mari, că ar trebui să strângem ouă de la douăzeci de găini ca să fie cât un singur ou de struț!
În fiecare zi, Stan stătea lângă ouăle lui, le încălzea cu aripile și le apăra de vânt și de prădători. Era o responsabilitate mare, dar Stan știa că trebuie să aibă grijă de puișorii care urmau să iasă din ele.
Într-o dimineață, după ce a lăsat ouăle la cald, Stan a pornit să caute pietricele mici – pentru că, știți, struții nu au dinți, iar pietricelele îi ajută să mestece mâncarea mai bine. În drum, l-a întâlnit pe Șoricel, care îl privea cu ochi curioși.
— Stan, a zis Șoricel zâmbind, nu te plictisești să stai mereu lângă ouăle astea mari? Hai să alergăm prin iarba înaltă și să ne jucăm!
Stan l-a privit cu ochii lui mari și blânzi și i-a spus:
— Șoricel, ouăle mele au nevoie de mine. Dacă aș pleca acum, ar putea veni cineva să le ia sau să le strice. Eu sunt responsabil să am grijă de ele. Fiecare dintre noi trebuie să-și poarte răspunderea pentru ceea ce are.
Șoricel a dat din cap, înțelegând.
Dar tocmai atunci, un vânt puternic a început să sufle și o umbră mare a apărut printre iarba uscată: era Vulpea, care căuta mâncare.
Stan a simțit pericolul. Inima lui a început să bată tare, iar ochii lui mari au privit cu atenție spre vulpe.
— Trebuie să-mi protejez ouăle! a zis el cu hotărâre.
Cu pași mari-mari și repezi, Stan a alergat iute, ca vântul, cu picioarele lui lungi și puternice. Când a ajuns lângă vulpe, s-a așezat în fața ei, s-a făcut mare și a bătut ușor cu piciorul în pământ, ca să o sperie. Vulpea s-a speriat de cât de mare și curajos era Stan și a fugit repede să caute alt loc.
Stan s-a întors repede la ouăle sale și le-a așezat grijuliu sub aripi.
Atunci au venit și alte animale, care îl priveau cu admirație.
— Ai fost atât de curajos, Stan! — a spus Elefantul. — Dar cel mai mult ne place cum ai avut grijă de ouăle tale. Asta înseamnă să fii responsabil!
Stan a zâmbit și a spus blând:
— Așa este. Nu este mereu ușor, dar Dumnezeu ne învață să avem grijă de ce ne-a dat și să fim responsabili pentru faptele noastre.
Și de atunci, Stan, struțul cel mare și grijuliu, a rămas mereu aproape de ouăle lui, știind că fiecare pas și fiecare grijă a lui era un dar pentru viața care urma să vină.
„Ce frumos a avut grijă Stan de ouăle lui, nu-i așa? El ne-a arătat că este important să fim atenți la ceea ce avem de făcut și să ne împlinim cu bucurie fiecare sarcină.
Și noi putem fi la fel: să ne strângem jucăriile, să ne ajutăm părinții, să fim atenți la temele noastre și să fim buni cu cei din jur. Când facem asta, Îl bucurăm pe Dumnezeu și pe cei dragi.
Vă îmbrățișez cu mult drag și ne revedem curând cu o nouă poveste minunată!"
